Ce trebuie să știi

Marele defect al dualismului este acela că postulează existența unei substanțe misterioase, necunoscută științei și incompatibilă cu legile naturale. Care ar fi această substanță imaterială care nu ocupă niciun spațiu? Ce motive avem să presupunem că ea ar exista? Oamenii de știință se întreabă cum poate o substanță nematerială să afecteze sau să fie afectată de substanța materială a creierului, întrucât în toate celelalte contexte, substanțele materiale sunt produse de alte substanțe materiale sau de forțe cunoscute, cum ar fi gravitația sau electromagnetismul. Dacă materialul ar putea afecta imaterialul, atunci am putea fi capabili să îl manipulăm pe acesta din urmă într-un fel sau altul. „Și unde se află conștiința?“ întreabă scepticii. Este în interiorul craniului sau plutește în jurul proprietarului său precum ectoplasma? Poate o conștiință să afecteze o altă conștiință și, dacă da, în ce mod? Pot ele să fuzioneze sau să se contopească? Care sunt regulile care îi definesc abilitățile? Persistă ea după moartea trupului? Sau se folosește de trup pe post de centrală electrică sau de punct de fixare sau ca organ de simț? La aceste întrebări, dualiștii nu pot oferi decât răspunsuri ipotetice. … Gândurile pot fi exprimate într-o varietate de formule orale și, evident, e puțin probabil ca ele să fie alcătuite din cuvinte mute. În 1927 Hadamard (matematician) a scris mai multor persoane cunoscute, printre care și lui Einstein, întrebându-le cum gândesc. Einstein a răspuns în mod clar că el gândea în „imagini mai mult sau mai puțin clare și în semne particulare“. Imaginile sale erau vizuale și motorii. Hadamard însuși a spus că, atunci când gândea, cuvintele erau absente. În schimb, George Polya avea senzația că soluția problemelor matematice era întotdeauna verbală. Eminentul psiholog Hadley Cantril, președinte al Institutului Internațional de Cercetări Sociale de la Princeton, și-a încheiat „Studiul tranzacțional al conștiinței“ cu această lamentare: „Când recitesc ceea ce am scris, îmi dau seama cu tristețe că eu însumi sunt incapabil să surprind, fie chiar și de departe, tot ceea ce are conștiința minunat, mai ales când mă gândesc la produse ale spiritului precum Simfonia a V-a, Predica de pe Munte, Frații Karamazov sau calculul infinitezimal. În orice caz, ceea ce permite conștiinței să creeze și să se bucure de astfel de minunății reușește să evite aproape în întregime căderea în capcana grosieră a oricărui jargon psihologic“. Omul este o mașină minunată, dar nu „doar o mașină“. El este o mașină plus încă ceva. Putem vedea că defăimarea statutului ființei umane, care a fost la modă timp de aproape un secol, este nejustificată. Shakespeare era conștient de acest aspect atunci când a spus: „Ce capodoperă este omul! Cât de nobil în rațiunea lui! Cât de nelimitat prin facultățile sale! Cât de expresiv și admirabil în forma și în mișcările sale! Cât de asemănător unui înger în acțiunea sa! Cât de asemănător unui zeu în inteligența sa! El este frumusețea Universului, modelul desăvârșit al ființelor vii!“...